Dragostea nu cauta la ale sale

De cate ori am spus: eu, al meu, mie, pentru mine?
De cate ori nu ne-au rasunat in minte, chiar fara sa le fi rostit cu glas tare?
Cate din faptele noastre le-au avut ca impuls?
Putem vorbi de fericire, de iubire, cand viata noastra e condusa de eu, al meu, mie pentru mine?
 
Pentru multi fericirea si iubirea sunt conditionate de nevoia de siguranta si stabilitate. Aceasta - siguranta si stabilitate - le cautam in lucrurile lumii, agatandu-ne de un anumit mod de viata care ne ofera o siguranta aparenta, o stabilitate precara. Eu, al meu, mie, pentru mine este cel care ne dicteaza intr-un fel viata, ne conduce, dar ne si limiteaza vointa de a merge mai departe, de a ajunge la adevarata siguranta si stabilitate pe care ne-o ofera cunoasterea lui Dumnezeu.
Cei mai multi oameni manifesta teama cand este vorba de a "rastigni" pe eu, al meu, mie, pentru mine, adeverindu-se in astfel de cazuri mitul pesterii, scris de Platon, care vorbeste de niste oameni care au crescut ani de zile legati intr-o pestera. In momentul cand au vrut sa se ridice si sa iasa afara, au avut parte de niste dureri groaznice si au renuntat sa mai iasa la lumina, preferand intunericul pesterii in locul luminii oferita de Dumnezeu. Pestera lui Platon este lumea, iar eu, al meu, mie, pentru mine este lantul ce ne tine departe de adevarata iubire care nu este altceva decat daruirea neconditionata fata de celalalt.
Daca nu ne vom ridica deasupra eului nostru, detronandu-l definitiv din inima noastra, atunci el ne va impiedica sa aducem rod placut lui Dumnezeu. eu, al meu, mie, pentru mine este rodul pomului rau (cf. Mt. 7, 16-20)
O istorioara spune ca odata un om a avut bucuria sa fie primit in cer, inainte sa fi sfarsit viata pamanteasca. Un inger, luandu-l de mana, l-a dus intr-un palat stralucitor unde se aflau o multime de oameni in jurul unei mese bogate, incarcata cu mancare. Oamenii acestia erau insa tristi si se tanguiau cu amar, pentru ca, desi stateau in jurul unei mese incarcate, nu-si puteau potoli setea si foamea. Aveau niste linguri cu coada foarte lunga si, oricat se chinuiau sa manance cu ele, nu reuseau in nici un fel. Aici este iadul - i-a spus ingerul.
Apoi l-a dus ingerul intr-un alt palat asemanator cu cel dinainte. Aici era aceeasi masa incarcata cu bunatati si, de asemenea, aceleasi linguri cu coada lunga. Oamenii erau, spre deosebire de ceilalti, foarte fericiti si radiau de bucurie. Cum? Fiecare om isi folosea propria lingura pentru a-l hrani pe cel din fata sa si astfel nimeni nu ramanea flamand. Acesta este raiul - a spus ingerul.
Suntem chemati la iubirea de Dumnezeu, cea intru Hristos, ca sa se implineasca porunca Domnului care a zis: "Va dau o porunca noua: sa va iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii" (Ioan 13, 34). Si apoi: "Nu este mai mare dragoste decat sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai. Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ce va poruncesc Eu"(Ioan 15,13-14). Sf. Ap. Pavel spune la randuls sau: "Nimeni sa nu-si caute folosul lui, ci fiecare sa caute folosul altuia" (1 Corinteni 10, 24). Pentru ca "Dragostea....nu cauta ale sale" (1 Corinetni 13, 5)
Asadar, sa ne intoarcem privirea spre Domnul Iisus pentru a invata adevarata dragoste. Amin!