Cat de mult iti pare rau pentru ce ai gresit azi?

Trecerea cu usurinta pe langa o astfel de intrebare este tocmai acel "dram de otet ce strica aluatul cel mai nobil" - daca ar fi sa-l citam pe Shakespeare. Alergam toata ziua dupa fel si fel de lucruri, cautand raspunsuri la fel si fel de intrebari...agatam in coltul buzelor zambete menite sa ascunda o posibila parere de rau pentru eventualele noastre greseli, pentru rugaciunile noastre grabite rostite doar cu limba, cu gura si nu cu inima.
Recent am invatat o lectie deosebita. Un prieten (pe care nu-l prea vad des pe la biserica) mi-a spus ca are o problema si m-a rugat sa merg cu el la biserica sa ne rugam impreuna. Ne-am asezat amandoi pe genunchi rugandu-ne in soapta. Eu pentru el...el, pentru toata lumea. Pentru o clipa am tacut ascultandu-i soaptele. Nici un cuvant din rugaciunea lui nu amintea de problemele lui ci doar de problemele altora. Isi cerea iertare ca nu-i poate ajuta si ca se ruga pentru ei atat de rar....
O rusine cum n-am mai simtit de mult am simtit ca-mi imbujoreaza obrajii...eu, ma gandesc atat de mult la mine si atat de putin la ceilalti...In ziua aceea m-am videacat (ma rog Domnului sa fie asa) de orice urma de fariseism.
Rugaciunea este urmata intotdeauna de un rezultat, daca ea este facuta in mod corect. "Nici un om nu s-a rugat vreodata fara a invata ceva", scrie Emerson. Iar eu am invatat ca orice parere de rau se poate transforma in binecuvantare cand rugaciunea este sincera.

Este cuvantul nostru parte a roadelor Duhului Sfant?

Stiu ce cuvinte Ii plac Domnului?
Le-am rostit azi?
Am promis: ,,Iti voi sopti intruna cuvintele ce-Ti plac"?

In cartea Vechiului Testament, Maleahi, cap. 2, v. 17, este scris asa:
" Voi obositi pe Domnul prin cuvintele voastre, si mai intrebati: „Cu ce L-am obosit?“
Ti s-a intamplat vreodata ca un semen al tau, sa tot vorbeasca vrute si nevrute si dupa despartirea de el sa te simti obosit?
Daca da, atunci cred ca sti ti cum se simte Dumnezeu intr-o situasie asemanatoare.
Ti s-a intamplat vreodata sa stai ceasuri intregi de vorba cu cineva, iar la despartire sa simti ca nu ai mai vrea sa plece?
Daca da, atunci cred ca sti cum se simte Dumnezeu intr-o situatie asemanatoare.
Pentru ca Dumnezeu sa se bucure de cuvintele noastre, trebuie sa ne lepadam de noi insine si sa spunem, nu, vechiului om si cuvintelor lui; sa spunem, nu, poftelor lui, sa alungam orice gand ce ne mai leaga de el si sa dam prioritate omului celui nou si cuvintelor lui. Sa chemam Duhul Sfant in ajutorul nostru, El, ve va ajuta sa nu mai obosim pe Domnul, sa putem rosti intuna cuvintele ce-i plac...Duhul Sfant va sfinti cuvintele noastre, facandu-le sa atinga inimile, sa miste constiinte...sa stinga puterea celui rau...si sa aduca mangaiere
Noi, de multe ori ne facem insa vinovati de intristarea pe care o aduce cuvantul nostru, de ce? Pentru ca atat de usor stingem Duhul prin nevegherile noastre...prin nerabdare...
Cum putem sa ne ferim de a mai stinge Duhul?
Detronand cuvantul minciunii si punand in locul lui cuvantul adevarului..detronand cuvintele rostite la manie si punand in locul lor cuvintele iertarii, impacarii...detronand cuvintele goale si inutile si punand in locul lor cuvintele folositoare, cuvintele duhovnicesti. Numai atunci, nu vom mai obosi pe Domnul sau pe semenul nostru, pentru ca ele, cuvintele noastre vor fi parte a roadelor Duhului Sfant care sunt acestea: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea poftelor.