Viata Maicii noastre Sinclitichia
Cea numita cu numele Sinclitichia a fost din Macedonia. Auzind stramosii ei despre iubirea de Dumnezeu si credinta in Hristos, ce se raspindise in cetatea alexandrinilor, s-au dus acolo. Ajungind in acea cetate si aflind faptele mai mari decit vestea, au fost primiti cu prieteneasca dragoste. Ei nu se bucurau de multimea poporului, nici de marimea caselor, ci mai mult de credinta si dragostea cea adevarata, care erau mai prejos in patria lor.
Fericita Sinclitichia era nu numai cu neamul vestita; dar era impodobita si cu celelalte calitati care in viata se socotesc veselitoare. Ea avea o sora si doi frati de un cuget cu dinsa, avind si ei viata cinstita, dintre care unul, fiind in virsta copilareasca, a raposat; iar celalalt, ajungind la 25 de ani, era indemnat de parinti la casatorie. Insa pregatindu-se toate cele de veselie si savirsindu-se lucrurile cele dupa obicei, tinarul a zburat ca o pasare din laturi, facind schimb, in locul miresei pamintesti, cu soborul cel fara prihana al sfintilor.
Sora lui, fiind inca in bratele parintesti, isi impodobea sufletul cu iubirea de Dumnezeu, iar purtarile de grija ale trupului le avea numai cit se cuvenea firii; ea era curata si la chip prea frumoasa, incit multi logodnici s-au apropiat de dinsa; pe de o parte bucurindu-se de zestre, iar pe de alta gindindu-se la neamul parintilor si, pe linga acestea, aprinzindu-se si de frumusetea fecioarei.
Deci, parintii indemnau pe tinara spre nunta, silind-o spre aceasta, ca prin ea sa nu li se stinga neamul. Inteleapta fecioara nicidecum nu se invoia cu asemenea sfaturi ale parintilor, ci mai virtos, cu cit auzea de nunta lumeasca, cu atit privea la cea dumnezeiasca. Pe multi logodnici trecind cu vederea, ea isi indrepta ochiul la Mirele ceresc.
Ea era o adevarata ucenica a fericitei Tecla, urmind aceleia intru invataturi; pentru ca amindurora Hristos le era logodnic si acelasi Pavel era aducator de Mire al amindurora. Nici o alta cale din oras nu cunostea, decit pe a bisericii. Insusi David spune despre amindoua in cintarile cele cinstite si dumnezeiesti; pentru ca in chimvale bine rasunatoare se veseleau sufletele lor cele incredintate lui Dumnezeu, in timpane si psaltiri cu zece strune trimiteau ele in sus cintarea cea desavirsita. Chiar Mariam, pentru aceste fecioare, aducind inainte cuvintele, zice: "Sa cintam Domnului, caci cu marire S-a preamarit". Iar mincarile dumnezeiestii nunti sint de obste celor ce se ospateaza, caci zice: Gustati si vedeti ca bun este Domnul. Tesatura imbracamintelor de mireasa le era totuna, deoarece: Citi in Hristos s-au botezat, in Hristos s-au si imbracat.
Deci, la fel le era lor dragostea catre Domnul, pentru ca de aceleasi daruiri se invredniceau. Inca si cu nevointele se intreceau, pentru ca mucenicia fericitei Tecla o stiau toti, cum s-a nevoit prin foc si fiare salbatice. Apoi nici ostenelile acestei imbunatatite nu trebuie a se tainui; pentru ca, daca Unul era Mintuitorul lor Cel dorit, apoi tot un vrajmas li se rinduia lor, adica diavolul.
Tecla socotea chinurile mai usoare, pentru ca ea surpase toata rautatea vrajmasului; iar catre Sinclitichia se arata mai usor rautatea lui, pornindu-se prin uneltirile sale cele pierzatoare. Tesatura cea aleasa a hainei nu a inselat ochiul ei, nici stralucirile cele de multe feluri ale pietrelor de mult pret. Chimvalul nu a amagit auzul ei, nici fluierul n-a putut intoarce taria sufletului ei. N-au induplecat-o lacrimile parintilor, nici vreo alta dojenire a rudeniilor, ci, avind gindul ca un diamant, si-a abatut in laturi mintea sa.
Ca pe niste ferestre toate simtirile sale inchizindu-le, vorbea cu Mirele sau, zicind cuvintul acela: "Precum sint eu, asa si nepotul meu". Daca-i veneau vorbe frumoase, fugea de acestea in camarile cele mai dinlauntru ale sufletului, aducindu-se pe sine Domnului; iar cind i se dadeau sfaturi folositoare, toata mintea sa o avea in primirea celor zise.
Postirea o avea asa de iubita, incit nimic nu-i era mai drag; pentru ca o socotea pazitoare si temelia celorlalte. Daca avea nevoie cindva sa manince, afara de vremea cea obisnuita, ea facea impotriva celor ce maninca. Se ingalbenea de nemincare si trupul ei era subtire, din pricina hranei putine. Deci, fericita aceasta cugeta cele zise de Apostol: Cu cit omul nostru din afara se strica, cu atit cel dinlauntru se innoieste.
Astfel se straduia, tainuindu-se de multi. Cind parintii s-au dus din viata aceasta, invatindu-se mai mult cu intelepciunea, a luat si pe sora sa cu sine, pentru ca era lipsita de vedere; apoi s-au departat de casele parintesti si s-au dus la o curte a unei rudenii a sa, ce era mutata din cetate. Dupa aceea, vinzind toata avutia ramasa si impartind-o saracilor, a rugat pe unii din preoti a-i taia parul; de atunci toata impodobirea a lepadat-o, pentru ca este obiceiul la femei a socoti parul ca podoaba. Acesta era semn de a face sufletul ei curat.
De atunci s-a invrednicit de intiia numire fecioreasca, adica de calugarie; iar toata averea sa impartind-o saracilor, zicea: "De mare cinste m-am invrednicit, incit nu sint vrednica a multumi Celui ce mi-a daruit acestea. Daca pentru toate lucrurile din afara oamenii risipesc toata avutia lor, cu atit mai virtos, eu invrednicindu-ma de acest dar, nu se cadea oare ca odata cu averea a da si trupul? Toate sint ale Domnului; pentru ca al Domnului e pamintul si plinirea lui". Prin aceste cuvinte, adica prin smerita cugetare, se linistea, pentru care cu mult mai inainte in ograzile parintesti se arata foarte vrednica si iscusita, caci intr-insa se inmultea floarea nevointei si a faptelor bune.
Cei care fara iscusinta si fara socotire s-au apropiat de aceasta taina dumnezeiasca (calugaria) au pierdut ceea ce cautau, neprivind mai departe la faptele lor. Precum cei ce calatoresc se ingrijesc mai intii de merinde, tot asemenea si aceasta, ingrijindu-se mai inainte de oarecare merinde, fara temere mergea spre cele de sus; pentru ca, stringind mai inainte cele trebuincioase pentru savirsirea casei, punea temelia buna. Dar facerea caselor se urmeaza dupa plan, din materiile cele din afara; iar Sinclitichia a facut impotriva, pentru ca nu aduna materiile cele din afara, ci mai virtos pe cele dinlauntru. Banii sai dindu-i saracilor, parasind minia si pomenirea de rau, si izgonind zavistia si marirea desarta, si-a zidit casa pe piatra al carei turn este vestit, iar casa neinviforata.
Ca sa nu zic multe, ea covirsea prin inceputuri bune si pe cele ce aveau deprinderea vietii monahicesti. Precum copiii cei isteti, fiind inca la inceputul cartii, se intrec cu cei in virsta, care sint de mai mult timp pe linga dascali, asa si aceasta, arzind cu duhul, intrecea pe celelalte.
Deci, viata ei cea pustniceasca nu o putem spune, de vreme ce nimanui nu da voie a se face privitor, dar nici nu voia a fi cineva propovaduitor al vitejiilor ei. Cind voia sa faca bine, se ingrijea de ascunderea acestuia; iar aceasta nu o facea pentru lauda, ci fiind intarita de darul ceresc; pentru ca avea in minte acel grai dumnezeiesc, care zice: Sa nu stie stinga ce face dreapta.
Astfel tainuindu-se, savirsea cele cuviincioase fagaduintei. Iar din virsta cea dintii si pina la cea desavirsita, se ferea nu numai de intilnirea cu vreun barbat, dar fugea de multe ori si de cele de un neam cu dinsa. Aceasta o facea pentru doua lucruri: ori ca sa nu se laude pentru covirsirea pustniciei, ori ca sa nu se sustraga de la fapta buna pentru trebuinta trupeasca. Asa gonea bintuielile cele dintii ale sufletului, neiertindu-l a se da inapoi pentru faptele cele trupesti, ci, ca pe un copac stufos, curata imprejur crengile sale neroditoare. Odraslele cele spinoase ale patimilor le dezradacina prin postire si rugaciune. Apoi tot trupul sau il supunea la multe osteneli si se indestula cu putina piine si apa.
Cind razboiul vrajmasului se ridica, mai intii pe Stapinul sau Il chema la rugaciune, spre a lupta impreuna. Apoi indata cu rugamintea, Domnul era de fata si fugea razboiul. Cind de multe ori vrajmasul zabovea la lupta si Domnul nu chinuia pe razboinic, crestea prin aceasta iscusinta sufletului celui imbunatatit, fiind ca o adaugire a darurilor, si mai mult se intarea de biruinta asupra vrajmasului.
Sinclitichia nu numai ca se indestula cu putina trebuinta a hainelor, ci si de ospatarile cele de dezmierdare se lepada; caci piine de tarite minca, iar apa de multe ori nici nu lua si se culca jos pina la o vreme oarecare. Deci, pina inceta razboiul, avea niste arme ca acestea, cu rugaciunea era imbracata, iar coiful ei era din credinta, pornita din nadejde si dragoste. Credinta mergea mai inainte, stringind toate incheieturile sufletului ei; dupa aceea venea si milostenia.
Prin aceasta biruinta indeparta vrajmasul si ea se usura in pustnicia cea aspra. Aceasta o facea ca nu deodata sa se dezlege de madularele trupului, pentru ca acesta ar fi fost ceasul biruintei; caci armele cazind, care mai este nadejdea ostasului in razboi? Unii fara masura si fara cercetare, infrinindu-se cu ajunare, si-au adus ranire de moarte; si, lasind impotrivirea contra luptatorului, pe dinsii s-au nenorocit.
Sinclitichia insa nu facea astfel, ci toate cu deslusire le facea si cu vrajmasul se lupta prin rugaciuni si pustnicie, iar in conducerea corabiei sale purta grija de trup; pentru ca si cei ce plutesc, ajungindu-i iarna si viforul, ramin nemincati, punind tot mestesugul lor impotriva primejdiei; iar cind si-ar dobindi viata, atunci pentru a doua scapare se ingrijesc.
Apoi, avind odihna putina, nu sint fara griji, spre alinarea furtunii, nici de somn adinc nu se tin, gindind asupra celor trecute, precum si asupra celor ce vor sa fie, caci, desi iarna si furtuna au incetat, marea nu s-a imputinat, si daca a trecut a doua primejdie, a treia poate sa vina. Si daca cele intimplate s-au dus, cele ce pot veni sint ca de fata. Deci asa se petrecea cu Sinclitichia. Desi duhul poftei l-a izgonit, dar ceea ce-l stapineste pe acesta nu era departe. Drept aceea se cade necontenit a ne ruga, pentru nestatornicia marii si pentru saratura rautatii vrajmasului.
Fericita, stiind cu dinadinsul viforul de fata al vietii si vazind furtunile valurilor, cu osirdie ocirmuia corabia sa, prin dreapta credinta in Dumnezeu; pentru ca aceasta o scotea neinviforata la limanul cel de mintuire, avind ca ancora intemeiata credinta in Hristos. Viata ei apostoleasca o petrecea in credinta si saracie.
Stralucind prin credinta si smerita cugetare, a savirsit aceasta fapta de mintuire; caci a calcat pe aspida si pe vasilisc si peste toata puterea vrajmasului, cum zice Scriptura. Ea stia ca cine a fost sluga buna si credincioasa, desi peste putin a fost credincios, peste multe avea sa fie pus. A tinut piept razboiului celui materialnic impotriva celui nematerialnic si s-a facut steag de biruinta. Cunoasca dar toti marimea credintei sale, a zis Pavel, adica incepatorii si stapinitorii. Pentru ca, biruind puterile cele potrivnice, a cistigat pe cele bune. Deci, astfel deosebindu-se, era savirsitoare a faptelor celor bune.
Vremea mergind inainte si faptele ei bune inflorind, mireasma ostenelilor ei cele preamarite se ducea la multi. Pentru ca nu este, cum zice Sfinta Evanghelie, lucru ascuns care sa nu fie aratat; caci stie Dumnezeu pe cei ce-L iubesc pe El, si a-i vesti spre indreptarea celor ce aud. Deci, atunci, prin voia lui Dumnezeu, au inceput unele a veni la dinsa, spre a le vorbi. Pentru ca prin cuvinte se cunosteau faptele vietii ei si mai mult se apropiau, vrind a se folosi.
Acelea o intrebau pe dinsa, zicind: "Cum putem a ne mintui?" Iar ea, oftind greu si multe lacrimi varsind, nu le raspundea. Apoi cele ce se adunasera o sileau pe dinsa a spune maririle lui Dumnezeu. Fiind rugata mult, fericita Sinclitichia, dupa multa vreme, cu glas smerit, a spus graiul acela al Scripturii: Nu sili pe sarac, pentru ca este scapatat.
Cele de fata, primind graiul, mai mult o intrebau, apoi prin graiurile Scripturii ziceau catre dinsa: In dar ai luat, in dar da; si vezi sa nu platesti pedeapsa celui ce a ascuns talantul. Ea a zis catre dinsele: "Ce vorbiti astfel pentru mine, pacatoasa, ca si cum eu fac ceva? De obste avem invatator pe Domnul si din aceleasi izvoare scoatem apele cele duhovnicesti. Apoi ne hranim din acelasi lapte al Asezamintului celui vechi si al celui nou". Iar ele catre dinsa ziceau: "Stim si noi ca una este invatatura noastra, Scriptura si acelasi este Dascalul; dar tu prin sirguinta ai sporit in faptele cele bune si cele ce s-au facut de tine prin deprinderea bunatatilor trebuie a sluji ca rinduiala celor tinere, pentru ca si Dascalul nostru Cel de obste aceasta porunceste".
Fericita, auzind aceasta, plingea ca pruncii, insa cele adunate o rugau a inceta de plins. Dupa ce s-a linistit, au inceput iarasi a o ruga, iar ea, milostivindu-se si cunoscind ca cele zise nu-i aduc ei lauda, ci celor de fata le aduc folos, a inceput a zice catre dinsele astfel: "Fiicelor, toti si toate stim a ne mintui, dar pentru a noastra nepasare, ne lipsim de mintuire. Se cade mai intii a pazi cele cunoscute prin darul Domnului, adica acestea: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata virtutea ta, si pe aproapele tau ca pe tine insuti.
Aici este inceputul legii si implinirea darului. Scurta este glasuirea cuvintului, dar multa si nemarginita este puterea ce iese din acestea; caci toate cele de suflet folositoare, de acestea atirna. Chiar si Pavel marturiseste, zicind: Dragostea este sfirsitul legii. Deci oamenii de treaba care vor spune ca, dupa darul duhului, sint din dragoste si cu dinsa sfirsesc; atunci mintuirea aceasta este, adica dragostea cea curata.
Se cade a adauga si aceasta ca urmare a dragostei, adica: "Fiecare din noi cunoscind ceea ce este, sa doreasca cele mai mari". Dar ele nu se dumireau la cele zise si iarasi o intrebau. Iar ea le-a zis: "Stiti pilda din Evanghelie despre saminta care a dat una o suta, alta saizeci, si alta treizeci. Deci suta este cinul nostru calugaresc, sasezecimea este ceata celor infrinati, iar treizecimea a celor ce vietuiesc cumpatat. Adica bine este a trece de la cele treizeci spre cele saizeci si de la cele de saizeci spre cele de o suta. Pentru ca de la cele mai mici la cele mai mari este bine a spori; iar a merge de la cele mai mari spre cele mai mici nu este fara primejdie; pentru ca cel ce o data s-a plecat spre cele rele, nici intru cele mai putine nu poate sta, ci ca intr-un fund de pieire se coboara. Deci, fagaduind cineva feciorie, pricinuieste pacate de nu se va pazi. Iar daca vom vietui cumpatat, macar de cele treizeci ne vom invrednici.
Deci, cunoscut sa va fie ca tot gindul rau vine de la vrajmas; caci cel ce merge de la cele mai mari spre cele mai mici, se raneste de cel potrivnic. Pentru ca cel care face aceasta, se judeca ca un ostas fugar si nu se invredniceste de iertare. Caci, daca a fugit de fagaduiala, ia pedeapsa. Deci se cade, precum mai inainte am zis, a pasi inainte de la cele mai mici spre cele mai mari. Aceasta o invata si apostolul, zicind: Cele din urma uitind, la cele dinainte priviti. Astfel se cade, ca cei ce au suta, pe aceasta a o pastra si a nu o da inapoi. Pentru ca se zice: Cind veti implini toate, ziceti atunci in sine ca sintem robi netrebnici. Deci se cade ca noi cele ce am ales cinul acesta, sa pazim cumpatarea mai mult decit cele din lume; pentru ca acelea se uita cu necuviinta si rid fara rinduiala. Iar noi si de acestea lasindu-ne, sa ne suim mai sus spre faptele cele bune. Din ochi sa scoatem nalucirea cea desarta; caci Scriptura zice: Ochii tai sa vada cele drepte. Iar limba sa o oprim de la niste pacatuiri ca acestea. Pentru ca este necuvios a rosti graiuri urite; si nu numai de a spune cele desarte, se cade a ne lasa, ci si de a le auzi.
Acestea sint cu putinta a le pazi, daca nu vom iesi des in lume. Pentru ca prin simturile noastre, desi nu voim, intra furii. Cum poate casa a nu se innegri, venind fum din afara si ferestrele fiind deschise? Deci se cuvine a parasi mergerile la tirg, pentru ca grea vatamare va fi noua a privi pe ulite. Iar cind ne vom inchide, nici acolo nu trebuie sa fim fara grija, ci a priveghea; pentru ca s-a scris: Privegheati.
Cu cit ne intemeiem ca avem intreaga intelepciune, pe atit ne adunam ginduri desarte. Caci cel ce zice cunostinta, zice durere; pentru ca pe cit sporesc sirguintele, pe atit avem necazuri. Daca biruiesti desfrinarea, atunci vrajmasul iti pune in minte alte ginduri. Deci, se cade a nu ne invoi cu nalucirile, caci s-a scris: "Daca duhul celui ce stapineste se va sui peste tine, locul tau de lupta sa nu-l lasi; pentru ca invoirea cu gindurile este deopotriva cu desfrinarea lumeasca. Cei puternici cu putere vor fi certati. Deci, mare este nevointa contra duhului desfrinarii; pentru ca acesta este capul vrajmasului rautatii si al pieirii, despre care fericitul Iov zicea catre diavol: "Cel ce ai putere peste placerea pintecelui".
Deci, prin multe maiestrii, diavolul se porneste asupra oamenilor iubitori de Hristos. A ranit pina si monahi care fugeau de tot felul de chipuri, dar i-a amagit prin vorba cucernica; pentru ca acesta este lucrul vrajmasului: imbracindu-se in cele straine, pe furis vrea sa insele. Arata graunte de griu si pune sub dinsul cursa. Ni se pare ca si Domnul pentru aceasta zice: Ei vin la voi in imbracaminte de oi, iar pe dinauntru sint lupi rapitori.
Deci, ce vom face? Sa ne facem intelepti ca serpii si blinzi ca porumbeii, avind gind bun impotriva cursei lui, spre a nu ne birui pornirile diavolului; caci blindetea porumbelului arata curatirea faptei. Orice lucru bun se savirseste cu fuga de cel rau. Dar cum vom fugi de ceea ce nu stim? Deci se cade a ne pazi de reaua maiestrie a acestuia: Care imprejur umbla, cautind pe cine sa inghita. Trebuie totdeauna a priveghea, caci si vrajmasul prin lucrurile cele din afara privegheaza, iar prin gindurile cele dinauntru impileaza; dar mai mult pe cele dinauntru, pentru ca noaptea si in fiecare zi si cu mestesug se apropie. De ce lucru avem trebuinta la razboiul cel de fata? Este invederat ca de pustnicie dureroasa si de rugaciune curata; si acestea sint, in scurt, doctoria vindecatoare de tot gindul. Se cade inca a intrebuinta si lucruri osebite, spre a goni aceasta vatamare a sufletului. Iar daca se face vreo nalucire prin cuvint desert, se cade a o pedepsi. Deci, prin niste ginduri ca acestea, cu cuviinta este a izgoni necurata rautate si cum un cui scoate pe alt cui, asa si pe diavolul. Dar mai mult decit toate este a stapini pintecele, pentru ca numai astfel va fi cu putinta a infrina si dezmierdarile de tot felul.
Deci, fericita Sinclitichia era ca la un ospat dumnezeiesc al celor de fata; pentru ca din paharul intelepciunii se inveseleau, dindu-le dumnezeiasca bautura si fiecare dintr-insa primea ceea ce voia. Iar una din cele ce se adunasera o intreba, zicind: "Este o bunatate lipsa?" Iar ea a zis: "Este foarte desavirsita bunatate celor ce pot, pentru ca cele ce rabda acestea au necaz adesea cu trupul, iar cu sufletul au odihna".
Caci precum hainele se spala intorcindu-se si calcindu-se, asa si sufletul cel tare, prin saracia cea de buna voie, mai mult se intareste; iar cele ce au gindul mai neputincios, prea putin necajindu-se, pier ca hainele cele rupte, nesuferind spalatura cea buna. Sfirsitul hainelor este de multe feluri; caci unele se rup si pier, iar altele se inalbesc si se innoiesc. Bun odor este lipsa, la barbatul intelept; caci este friul pacatelor celor cu fapta.
Se cade dar, negresit, a se iscusi mai intii in postire, in culcarea pe jos si in celelalte fapte si astfel, a cistiga aceasta fapta buna; pentru ca cei ce nu au facut astfel, ci deodata au gindit la lepadarea banilor, desavirsit s-au robit de regrete. Pentru ca banii sint unelte indulcitoare ale vietii. Deci, ucide intii mestesugul tau, adica lacomia pintecelui si viata cea cu desfatari, si astfel lesne vei putea taia puterea banilor; ca cel ce n-a lepadat pe cea dintii, cum va putea da afara pe cea de a doua?
Pentru aceasta si Mintuitorul vorbind catre bogat, nu deodata ii porunceste lepadarea banilor, ci mai intii il intreaba daca a implinit poruncile legii. La urma ii zice: Du-te, vinde-ti averile tale si da-le saracilor, apoi vino si urmeaza-Mi. Deci, buna este saracia pentru deprinderea bunatatilor. Pentru ca, facind lepadarea tuturor celor de prisos, se indrepteaza catre Domnul, cum zice acel dumnezeiesc cuvint: Ochii nostri catre Tine nadajduiesc si Tu dai hrana la buna vreme celor ce Te iubesc pe Tine. Cei saraci mare folos au, ca neavind mintea spre vistieria cea de pe pamint, privesc la imparatia cerurilor. Saracii socotesc intrebuintarea argintului ca un nimic si-l au numai la hrana de peste zi. Acestia au temeiul credintei, pentru ca Domnul a zis catre dinsii a nu se ingriji pentru ziua de miine: ca pasarile cerului nu seamana, nu secera si Tatal cel ceresc le hraneste.
Vrajmasul se biruieste mai mult de cei necistigatori, pentru ca nu are cu ce sa-i vatame. Ce sa faca duhul cel potrivnic? A arde satele? Dar nu sint. A pierde dobitoacele? Nici pe astea nu le au. A se lipsi de copii? Dar nu au. Deci mare pedeapsa asupra vrajmasului si visterie de mult pret sufletului este lipsa; dar cu cit aceasta este minunata si prea inalta catre fapta buna, pe atit de rea si lesnicioasa la rautate este iubirea de argint. Dumnezeiescul Pavel pentru aceasta a zis ca a tuturor relelor este pricina. Pofta bogatiei aduce juramintul strimb, furtisagul, rapirea, lacomia, desfrinarea, zavistia, uciderea, uriciunea de frati, razboiul, slujirea de idoli, apoi odraslele acestora: fatarnicia, momirea, luarea in ris; deci pricina a tuturor acestora se marturiseste iubirea de argint; pentru aceea Apostolul a numit-o mama a tuturor relelor.
Dumnezeu pedepseste pe iubitorii de argint. Drept aceea le este nevindecata rana. Cel ce nu are nimic, putine pofteste, iar dobindind ceva, mai multe nu pofteste; cel ce are o suta de arginti si pofteste o mie, iar acestia agonisindu-i, merge catre nemarginire. Astfel, neputind sa cistige atit, de-a pururea se pling de saracie.
Iubirea de argint are cu sine de-a pururea zavistia si asa strica intii pe cel ce o are. Caci precum viperele nascindu-se, intii pe mamele lor omoara, mai inainte de a musca pe altii; asa si zavistia pe cel ce o are, pe el il vestejeste mai inainte de a se duce la altii. Mare lucru este daca am putea rabda atitea dureri, cautind argintul cel lamurit; caci in multe patimi nevindecate cad vinatorii lumii desarte. Spargeri de corabii patimesc, pradatorii ii intilnesc, pe pamint cad intre tilhari, sufar furtuna si vinturi silnice si, de multe ori cistigind, singuri se socotesc saraci, fata de cei ce ii zavistuiesc; iar noi nicidecum nu ne gindim la primejdii ca acestea, pentru cistigul cel adevarat.
Daca vom agonisi cit de putin bine, ne marim pe noi insine, fiind pilda oamenilor. De multe ori nici fapta n-o scoatem in povestire. Trebuie sa punem toata sirguinta ca sa ascundem cistigul faptelor, iar cele ce povestesc ispravile lor, sa caute a spune si neajunsurile. Iar daca acestea se ascund, ca sa nu se prihaneasca de cei ce le aud, cu mult mai virtos se cade a le pazi de a le spune pe cele bune, caci, spunindu-le pe acestea, se instraineaza de Dumnezeu. Precum o comoara aratindu-se, se imputineaza, asa si fapta cea buna, facindu-se cunoscuta si vadita, se pierde. Si precum ceara se topeste de fata focului, asa si sufletul se slabeste de laude. Daca lauda lipseste de tarie sufletul, negresit ocara aduce la marime fapta lui buna: bucurati-va si va veseliti cind vor spune oamenii toata minciuna asupra voastra. Si se zice: In necaz m-ai intarit pe mine. Si iarasi: Ocara a asteptat sufletul meu. De asemenea, altele zeci de mii ca acestea se pot auzi in Sfinta Scriptura.
Este intristare folositoare si intristare aducatoare de stricaciune; deci, una este a suspina pentru ale sale pacate si alta pentru necunostinta aproapelui; una spre a nu cadea din scop, iar alta sa se atinga de bunatatea cea desavirsita. Deci acestea sint chipurile intristarii celei adevarate. Iar duhul trindaviei se cade a-l izgoni prin rugaciune mai ales, si prin cintare de psalmi.
TTinindu-va de grijile cele bune, nu se cuvine a socoti ca este vreun folos in viata; caci Scriptura zice: Tot capul este in durere si toata inima in intristare; pentru ca astfel Duhul Sfint a spus de viata monahiceasca si cea lumeasca. Prin durerea capului se intelege tainic chipul monahicesc; pentru ca cel ce domneste este capul. Iar despre durere a zis ca toata fapta cea buna prin dureri se ispraveste. Apoi, prin intristarea inimii, a aratat chipul cel nestatornic si inrautatit al celor lumesti. Inima s-a numit locuinta de minie si intristare. Deci, sa nu fim tiriti pe furis de cuget, laudindu-ne, ca vom avea negrija de lume.
Cele din lume nasc cu greu si cu primejdii si patimesc multe la hranirea de lapte si cu copiii care bolesc; iar toate acestea le rabda neavind sfirsit al durerii. Pentru ca cei nascuti ori se vatama la trup, ori fiind crescuti rau, cu viclesug ucid pe cele ce i-au nascut.
Deci, acestea stiindu-le, sa nu ne amagim de vrajmasul, ca si cele ce in lume au viata sloboda si fara grija. Pentru ca cele ce nasc prin dureri, se sfirsesc, iar nenascind, ca niste sterpe si neroditoare se dispretuiesc. Dar acestea le zic voua, ca sa va intemeiati contra celui potrivnic. Nu tuturor sint potrivite cele zise, ci numai celor ce voiesc viata cea monahiceasca. Caci, precum la oricare fiinte nu le prieste aceeasi hrana, astfel nici tuturor oamenilor nu foloseste acelasi cuvint.
Nu se cade a pune vin nou in oale vechi. Pentru ca intr-alt fel se ospateaza cei plini de cunostinta si intr-alt chip cei ce gusta din pustnicie, precum si cei ce sint norociti in lume. Caci precum fiintele, unele sint de uscat, altele de apa, iar altele zburatoare, la fel si oamenii. Unii jumatate de viata sint ca cele de uscat, iar altii cauta catre cele inalte, ca cele zburatoare, iar altii cu apele pacatelor sint acoperiti ca pestii. Caci am venit, zice Scriptura, in adincurile marii si viforul m-a coplesit. Aceasta este firea fiintelor. Iar noi ca niste vulturi avind aripi, sa zburam peste cele mai inalte si sa calcam peste leu si peste balaur; iar pe cel ce alta data stapinea, acum sa-l stapinim. Aceasta o vom face daca toata socoteala mintii noastre o vom aduce Mintuitorului. Insa cu cit noi ne suim catre inaltimi, vrajmasul ne ispiteste cu cursele sale.
Deci, daca si catre nalucirea cea paminteasca ne pune multe impotriva, cu atit mai virtos catre Imparatia cerurilor ne va zavistui. Se cade dar in tot chipul a ne intr-arma. Precum o corabie uneori se cufunda de multele invaluiri din afara, iar alteori prin stringerea apei se ineaca; asa si noi uneori ne pierdem prin pacate, alteori prin gindurile cele dinlauntru ne prapadim.
Deci, se cade a ne feri de lovirile cele din afara ale duhurilor, precum si de necuratiile cele dinlauntru ale gindurilor. Apoi totdeauna se cuvine a priveghea cu gindul. Pentru ca vrajmasul ca pe o casa vrind a ne surpa, ori de la temelii aduce caderea, ori de la acoperamint incepind, o strica toata, ori prin ferestre intrind, intii pe stapinul casei il leaga si astfel robeste toate. Deci ca o temelie sint faptele cele bune, iar acoperamint este credinta, ferestrele sint simturile, prin care ne da razboi vrajmasul.
Drept aceea, se cade a fi cu multi ochi acela ce voieste a se mintui. Pentru ca nu este loc aici de neingrijire; caci Sfinta Scriptura zice: Sa se pazeasca cel ce sta, sa nu cada. Viata noastra s-a numit "mare" de catre sfintitul cintator David. Caci partile marii, unele sint pietroase si pline de fiare, iar altele alinate. Deci, noi in partea cea alinata a marii parem a inota, iar cei din lume in cea primejdioasa. Adica noi inotam ziua, povatuindu-ne de soarele dreptatii, iar aceia noaptea, dusi de necunostinta.
De multe ori omul este in furtuna si in intuneric, dar priveghind, poate a-si mintui caiacul sau; iar noi intru alinare prin nepasare ne cufundam, lasind cirma dreptatii. Deci, vada cel ce sta ca sa nu cada, caci cel ce a cazut, o grija are, ca sa se scoale; iar cel ce sta, pazeasca-se ca sa nu cada.
De multe feluri sint caderile. Caci cei ce au cazut, s-au lipsit de sedere; iar cazind, nu s-au vatamat. Cel ce sta bine, sa nu defaime pe cel cazut, ci sa se infricoseze, ca nu, cazind, sa se pogoare in prapastia cea mai de jos. Caci nu se poate cere ajutor din adincul putului, fiindca strigarea nu se aude. Pentru ca zice dreptul: Sa nu ma inghita pe mine adincul, nici sa-si inchida peste mine putul gura sa.
Vezi ca si tu, cazind jos, sa nu te faci mincarea fiarelor. Cel ce a cazut, nu mai inchide usa, iar tu nicidecum sa nu adormi, ci de-a pururi sa zici cintarea: Lumineaza ochii mei, ca nu cumva sa adorm intru moarte, ca nu cumva sa zica vrajmasul meu: m-am intarit spre el. Privegheaza necurmat din cauza leului care racneste. Aceste graiuri folosesc nu spre a se inalta cineva, ci a se intoarce si a suspina, spre a se mintui.
Vezi-te pe tine, care stai bine, pentru ca indoita frica este asupra ta; ori ca sa nu te intorci spre cele de demult, cazind asupra ta vrajmasul, ori ca sa nu te impiedici, alergind. Pentru ca vrajmasul nostru, diavolul, de multe ori ne trage inapoi, cind va vedea pe suflet zabovind si fiind pregetator. Ori parindu-i-se sirguitor si ostenitor catre pustnicie, intra pe furis, adica prin mindrie si astfel pierde sufletul.
Aceasta arma de pe urma, adica mindria, este mai presus decit toate relele. Prin ea diavolul a cazut si tot prin ea, pe cei mai puternici dintre oameni se ispiteste a-i surpa. Precum cei iscusiti dintre razboinici, dupa ce cheltuiesc sagetile cele mai maruntele, fiind puternici si viteji, pun inainte sabia cea mai tare decit toate; astfel si diavolul, dupa ce cheltuieste unditele cele dintii ale sale, atunci unelteste palosul cel mai de pe urma, adica mindria. Care au fost, dar, cursele lui cele dintii? Aratat este ca lacomia pintecelui, iubirea de dezmierdare si desfrinarea. Pentru ca aceste duhuri vin la virstele cele tinere; pe care le face sa urmeze: iubirea de argint, lacomia si cele asemenea acestora.
Deci, cind ticalosul suflet va trece deasupra acestora, cind si peste dezmierdarile cele rele va sari, cind argintul il va defaima, atunci de pretutindeni, raucugetatorul, nedumerindu-se, ii supune lui pornire fara rinduiala, pentru ca il face pe dinsul cu necuviinta a se ridica asupra fratilor. Este pierzatoare aceasta otrava a vrajmasului. Pe multi deodata intunecindu-i, i-a coborit, dind sufletului intelegerea cea rea si purtatoare de moarte; caci insala pe om ca a ajuns cele nestiute celor multi si ca in posturi intrece pe multi, falindu-se cu multimea de vitejii.
Apoi uita toate cele ce a pacatuit, pentru a se inalta asupra celor ce sint impreuna cu el; caci ca pe furis sint scoase din mintea lui greselile, si aceasta n-o face spre folosul lui, ci ca sa nu poata zice acel glas doctoricesc: Tie, unuia, am pacatuit, miluieste-ma; nici nu-i da voie a zice: Ma voi marturisi Tie, Doamne, cu toata inima mea. Cind dupa socoteala mintii sale, a zis: Ma voi sui si voi pune acolo scaunul meu, atunci pare ca se si vede in acel loc, ascuns, de sus, pe scaun de invatator sau de doctor. Deci sufletul cel ce astfel s-a amagit, se strica si piere, fiind atins de o rana ce are nevoie de vindecare.
Deci, cind niste ginduri ca acestea stau in mintea noastra, se cade necontenit a cugeta la aceste cuvinte dumnezeiesti: Eu sint vierme, si nu om si la alt loc, unde se zice: Eu sint pamint si cenusa. Apoi graiul proorocului Isaia, care zice: Toata dreptatea omului este ca o cirpa lepadata. Daca vreunele vor ramine in acele ginduri, mai bine sa intre in viata de obste; apoi sa se certe si sa se dojeneasca de cele de o virsta si sa se aduca lor spre citire vietile sfintilor. Dupa aceea neascultarea este boala mai rea. Drept aceea, numai prin fapta care e impotriva neascultarii, este cu putinta a curata sufletul. Pentru ca ascultarea, zice Scriptura, este mai presus de jertfa.
Deci se cade a inlatura gindul de marire, caci de se va afla sufletul nebagator de seama si pregetator, ba uneori si amortit spre sporirea binelui, neascultarea este pricina. Diavolul voieste a razvrati toate; adica pe cei sirguitori si pustnicesti se sileste a-i face sa uite nelegiuirile cele facute, caci voieste sa se inalte prin mindrie.
Sufletelor de curind venite le pune inaintea ochilor toate pacatuirile, ca printr-insele sa aduca deznadajduire, caci zice uneia: "Tu, fiind desfrinata, nu poti fi iertata"; iar alteia ii zice: "Tu, fiind lacoma, iti este cu neputinta a dobindi mintuire". Deci, pe sufletele care se indoiesc astfel, se cade a le mingiia si a zice: "Raab era desfrinata si prin credinta s-a mintuit;
Pavel era persecutor si s-a facut vas de alegere. Matei era vames, dar nimeni nu stia darul acestuia; tilharul prada si ucidea, dar intii lui i s-a deschis usa Raiului.'' Deci, la acestea gindind, sa nu-ti deznadajduiesti sufletul tau, iar pe acelea care s-au robit din mindrie si din cele care se cred mai mari, se cade a le vindeca si a le zice: "Ce te-ai umflat ca una ce nu maninci carne? Altii nici peste nu vad. Daca vin nu bei, ia seama ca altii nici untdelemn nu maninca. Pina seara postesti? Dar altii doua si trei zile ajuneaza. Daca nu te speli, cugeti mari lucruri?
Dar multi pentru patima trupeasca nicidecum baie n-au facut. Te minunezi ca dormi chinuit si in asternut de par? Dar altii se culca pe jos neincetat, ci, daca ai facut-o, nimic bun n-ai facut, pentru ca unii chiar pietrele le pun sub ei, ca sa nu se gindeasca la dezmierdare, iar altii au privegheat toata noaptea. Chiar facind toate acestea si facind desavirsita pustnicie, sa nu cugeti a fi maret; pentru ca diavolii mai mult decit ale tale au facut si fac, nici nu maninca, nici nu beau si in pustie petrec. Daca chiar in pestera locuiesti, ti se pare ca faci lucru mare?"
Deci, prin niste ginduri ca acestea, va fi cu putinta a vindeca patimile cele potrivnice; caci precum un foc care arde cumplit, piere, daca se imprastie si nu are vint, tot asa si fapta cea buna zboara prin trecerea cu vederea, daca se imprastie repede lauda ei; tot asa piere binele prin lenevire, cind nu vom avea racoreala Sfintului Duh. Sabia cea ascutita se strica lesne de piatra; asa si pustnicia piere prin mindrie. Drept aceea, se cuvine, de pretutindeni a ingradi sufletul, iar pentru pustnicia cea arsa desavirsit de arsita mindriei, trebuie a ne pleca spre locurile cele umbroase, apoi chiar a taia uneori ramurile cele de prisos, ca sa fie radacina mai intarita.
Pe cel cuprins de deznadajduire se cuvine a-l sili sa caute in sus, prin gindurile cele mai inainte zise, pentru ca sufletul acestuia zboara tot pe jos. Caci chiar cei mai buni din lucratorii de pamint, cind vor vedea un rasad slab si neputincios, il uda cu indestulare, si de multa purtare de grija il invrednicesc, ca sa creasca; iar cind vor vedea in rasad vreo odrasla inainte de vreme, obisnuiesc a taia imprejur cele de prisos. Doctorii pe unii bolnavi ii hranesc destul si ii indeamna la plimbare, iar pe altii ii feresc de mincare. Deci, aratat este cit de mare-i mindria, intre rautati.
Aceasta o arata fapta cea potrivnica ei, smerita cugetare. A o cistiga pe aceasta este foarte greu; caci daca cineva nu va lepada slava, nu va putea dobindi aceasta visterie. Asa de mare este smerita cugetare, incit toate faptele bune poate sa le urmeze diavolul, iar pe aceasta nici nu voieste a o sti. Apostolul Petru, stiind temeiul ei, ne porunceste a ne impodobi pe dinauntru cu smerita cugetare si toti, facind cele de folos, cu aceasta a se incununa.
De postesti, de miluiesti, de inveti, de esti cumpatat si priceput, pe aceasta ca zid nesurpat pune-o in fata; toate faptele cele bune ale tale sa le cuprinda smerita cugetare. Caci precum este cu neputinta a se face corabie fara cuie, tot astfel este cu neputinta a se mintui omul fara smerita cugetare. Iar ca este buna si mintuitoare, sa stim ca Domnul, implinind rinduiala catre oameni, cu aceasta S-a imbracat, cind zice: Invatati-va de la Mine ca sint smerit si blind cu inima. Vezi cine este Cel ce zice asa, ca desavirsit sa I te faci ucenic. Deci, sa ti se faca inceput si sfirsit al bunatatilor smerita cugetare. Cugetul smerit formeaza nu numai pe omul cel dinauntru, in chip tainic, ci si pe cel din afara. Ai pazit toate poruncile? Stie Domnul. Chiar cind toate astea le veti face, ziceti: Sintem niste robi netrebnici.
Deci, smerita cugetare se capata prin ocari, prin dosadiri, prin raniri, ca sa auzi zicindu-ti-se nebun si lipsit de minte, sarac si scapatat, neputincios si simplu, nesporit in lucruri, necuvintator intru graire, urit la chip, slab in putere. Acestea sint semnele smeritei cugetari. Acestea Domnul le-a auzit si le-a patimit, pentru ca i-au zis ca este samarinean si ca are diavol. El chip de rob a luat, a fost palmuit si a primit raniri. Deci, se cade a urma si noi aceasta smerita cugetare cu fapta. Sint unii care se fatarnicesc si se smeresc prin formele cele din afara, vinind prin aceasta slava; dar din roadele lor se cunosc. Pentru ca pe deasupra fiind smeriti, unii ca acestia nu au suferit nimic, ci numai ca un sarpe si-au dat veninul".
La cuvintele acestea, fecioarele cele adunate se bucurau foarte si iarasi mai asteptau sfaturi si bunatati. Deci, iarasi a zis fericita catre dinsele: "Nevointa multa trebuie celor ce se apropie de Dumnezeu, dar osteneala aduce bucurie nepovestita. Caci precum cei ce voiesc a aprinde foc, intii se afuma si lacrimeaza, si astfel il dobindesc, tot astfel se cade a aprinde si noi dumnezeiescul foc in noi cu lacrimi si osteneala. Pentru ca insusi Domnul zice: Foc am venit sa pun pe pamint. Dar unii, fiind slabi, fumul l-au suferit, iar focul nu l-au aprins, pentru ca, desi in afara au avut indelunga rabdare, insa gindirea lor la Dumnezeu a fost neputincioasa si intunecoasa.
Drept aceea, mare odor este dragostea; pentru aceasta adeverind Apostolul, zicea: "Daca toate averile le voi imparti si trupul imi voi robi, iar dragoste nu am, m-am facut arama rasunatoare si chimval rasunator". Deci dragostea este mare intre bunatati; dar tot pe atit de rea este minia, pentru ca tot sufletul intunecindu-l si salbaticindu-l, la necuvintare il aduce. Domnul, ingrijindu-se de mintuirea noastra, nicidecum n-a gindit sa fie vreo mica parte a sufletului nestiuta. Porneste vrajmasul inversunare? Domnul ne-a intrarmat cu cumpatare. Naste mindrie? Smerita cugetare sa nu fie departe. A sadit uriciune inauntru? Dar dragostea sta de fata.
Deci, desi vrajmasul porneste multe sageti impotriva noastra, dar Domnul ne-a inarmat cu mai multe arme, spre mintuirea noastra si caderea aceluia. Prea rea intre rautati, cum am zis, este minia. Pentru ca Sfinta Scriptura zice: Minia barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu. Se cade, dar, a se tine in friu. La vreme trebuincioasa s-a aratat ca foloseste minia, dar numai impotriva diavolilor, iar catre om a ne porni cu minie nu foloseste, chiar daca ar pacatui. Ci se cade a-l intoarce dupa ce va inceta patima miniei.
A ne minia insa este o patima mica intre rautati, iar vorbirea de rau este mai grea decit toate. Pentru ca minia, tulburind sufletul, ca fumul se imprastie repede, iar vorbirea de rau, ca una ce s-a infipt in suflet, il face mai cumplit decit fiarele. Un ciine se repede impotriva cuiva, insa de hrana se momeste si tace; asa si celelalte fiare, de obicei se imblinzesc. Dar cel ce se stapineste de vorbirea de rau, nu se pleaca la mingiieri, nu se imblinzeste de hrana. Chiar nici vremea, care toate le preface, n-a vindecat patima vorbitorilor de rau. Acestia sint mai pagini si mai nelegiuiti decit toti, pentru ca nu asculta pe Mintuitorul, zicind: Du-te mai intii, impaca-te cu fratele tau, si astfel adu darul tau. Apostolul zice: Sa nu apuna soarele in minia voastra.
Deci, bine este a nu ne minia. Chiar daca s-ar intimpla astfel, Domnul a zis sa nu treaca nici o zi cu aceasta patima; sa nu apuna soarele. Iar tu astepti pina ce toata vremea ta va apune? Nu stii oare a zice: destul este zilei rautatea ei? De ce urasti pe omul care te-a intristat? Nu este el cel ce te-a nedreptatit, ci diavolul. Uraste boala, si nu pe cel care boleste.
De ce se faleste in rautate cel puternic? Pentru aceasta cintatorul de psalmi a zis: Nelegiuire si nedreptate toata ziua a gindit limba ta. Adica, in toata vremea vietii tale nu asculti pe Cel Care a zis: Sa nu apuna soarele intru minia voastra. Cind zice: Nedreptate a gindit limba ta, inseamna ca nu incetezi hulind pe fratele tau.
De aceea, dreapta pedeapsa rosteste prin aceasta cintatorul de lauda, zicind: Pentru aceasta Dumnezeu te va surpa pina in sfirsit, te va smulge si te va muta din locasul tau, iar radacina ta din pamintul viilor. Acestea sint ispravile vorbitorilor de rau, acestea sint rasplatirile rautatii.
Deci se cuvine a ne feri de vorbirea de rau, pentru ca multe rele cumplite ii urmeaza, zavistie si intristare. Apoi este si purtatoare de moarte rautatea acestora, desi pare a fi mica. De multe ori ranile cele facute de palosul cel cu doua ascutisuri ori de o sabie mai mare cum este desfrinarea, lacomia si zavistia, s-au vindecat de doctoria cea mintuitoare a pocaintei. Mindria si vorbirea de rau, ca niste sageti, ce se par a veni de departe, pe furis infigindu-se in partile sufletului cele mai alese, l-au ucis; iar acestea nu ucid cu marimea ranei, ci prin nepasarea celor raniti. Pentru ca, socotind ca o nimica grairea de rau si celelalte, cite putin cu totul s-a abatut.
Grea este vorbirea de rau, pentru ca unii o au ca hrana si odihna. Tu sa nu primesti vorba desarta, sa nu te faci incapere a relelor celor straine, ci pregateste-ti cu ingrijire sufletul tau. Pentru ca, primind duhul necuratiei cuvintelor, vei aduce, prin ginduri, intinaciuni rugaciunii tale, caci fara pricina urasti pe cei ce-i intilnesti. Aplecindu-se auzul tau la neomenia celor ce graiesc de rau, cauti la toti posomorit. Deci, este trebuinta a pazi limba si auzul, spre a nu zice ceva de acest fel sau a auzi cu patimire, pentru ca este scris: Auzire desarta sa nu primiti. In Psalmi David graieste: Pe cel ce vorbeste de rau pe aproapele sau, in ascuns, il goneam afara. Si apoi zice: Nu va grai gura mea faptele oamenilor. Dar si noi pe cele ce nu sint fapte implinite, le vorbim. Deci, se cade a nu crede toate cele ce ni se spun, ci dupa Dumnezeiasca Scriptura sa zicem: Iar eu ca un surd nu auzeam. Nu se cade a ne bucura de primejdia omului, chiar de ar fi foarte pacatos. Unii, vazind pe cineva primejduit, dar fiind fara invatatura lumeasca, au zis acestea: "Cel ce si-a asternut rau, va suferi rau in somn". Deci, tu, care crezi ca ti-ai asternut bine lucrurile in viata, crezi ca te odihnesti? Dar ce vom face fata cu Cel ce zice ca aceeasi intilnire are dreptul si pacatosul? Vietuirea noastra de aici una este, dar faptele ne sint deosebite.
Nu se cade a uri pe vrajmasi, pentru ca Domnul prin glasul Sau ne-a poruncit acestea: Sa nu iubiti numai pe cei ce va iubesc, pentru ca aceasta o fac pacatosii si vamesii. Omului bun nu-i trebuie mestesug si nevointa spre a fi iubit, pentru ca atrage la sine pe cei ce-l iubesc, iar cel rau are trebuinta de dumnezeiasca invatatura si de osteneala multa spre indreptare; pentru ca Imparatia Cerurilor nu este a celor rasfatati si neingrijitori, ci a celor silitori.
Precum nu se cade a uri pe vrajmasi, tot asa nici de cei nebagatori de seama si lenesi nu trebuie a fugi si a-i lasa. Unii isi zic vorba aceea a Scripturii: Cu cel cuvios, cuvios vei fi, si cu cel indaratnic, te vei indaratnici. Pentru aceasta zic ei: fugim de cei pacatosi, ca sa nu ne razvratim cu dinsii, prin nestiinta sufletului. Dar unii ca acestia fac impotriva celor scrise, pentru ca Duhul Sfint porunceste a nu ne razvrati cu cei razvratiti, ci a-i indrepta de razvratire; si impreuna vei intoarce, adica impreuna ii vei atrage catre sine-ti si din cele de-a stinga sa-i chemi spre cele de-a dreapta.
Trei feluri de stari sint in viata oamenilor: Una este a rautatii desavirsite, a doua este o stare de mijloc, privind catre amindoua; iar a treia, care se gindeste la lupta cea buna. Deci, oamenii cei rai, amestecindu-se cu altii mai rai, sporesc mai mult in adaugirea celor nelegiuite; cei de mijloc se ispitesc a fugi de cei mai rai, temindu-se de acestia, ca sa nu fie atrasi de dinsii, pentru ca sint inca prunci in faptele bune. Iar cei de al treilea, avind un cuget bun, vietuiesc impreuna cu cei rai, vrind a-i mintui. Dar se impung de dinsii - pentru ca si diavolii ii vatama mai mult pe cei buni, fiindca acestia slabesc uneltele lor.
Cei buni se ocarasc si se batjocoresc de catre cei ce ii vad pe dinsii petrecind impreuna cu cei lenesi, socotindu-i ca pe niste asemenea lor; iar cei buni, primindu-le acestea de la oameni ca niste laude, savirsesc fara frica dumnezeiescul lucru; pentru ca Scriptura zice: Frumoasa este fapta acestora, ca si Domnul minca cu vamesii; iar mai virtos este iubitoare de frati judecata acestora, decit iubitoare de sine; pentru ca vazind pe cei ce pacatuiesc ca niste case aprinse, se intrec a mintui pe cei care pier si sufera impreuna cu ei. Iar altii, daca ar vedea pe un frate arzind in pacate, fug, temindu-se ca sa nu-i apuce si pe dinsii focul. Altii - cei de al treilea fel -, ca fiind vecinii cei rai, ii aprind mai mult pe cei ce ard, aducind ca materie spre pieire rautatea lor. Cei buni, dimpotriva, chiar cistigurile lor le socotesc mai mici decit mintuirea acelora.
Acestea sint semnele dragostei adevarate; acestia sint pazitorii dragostei celei curate. Precum cele rele una de alta se tin, pentru ca iubirii de argint ii urmeaza zavistia, calcarea de juramint, minia si vorbirea de rau; asa si cele potrivnice lor se tin de dragoste, adica: blindetea, indelunga rabdare, suferirea de rau, bunatatea desavirsita si saracia. Pentru ca nu este cu putinta a dori aceasta fapta buna, fara numai prin saracie. Caci Dumnezeu a spus sa avem dragoste nu catre un singur om, ci catre toti. Deci, avind noi cele de trebuinta, nu se cade a trece cu vederea pe cei ce au lipsa; ci a-i indestula pe toti, pe cit este cu putinta omului. Acesta este insa lucrul lui Dumnezeu.
Dar ce zic? Pentru milostenie te nevoiesti? Aceasta se face tie pricinuire de a cistiga mintuirea? Celor lumesti s-a poruncit aceasta, si nu atit pentru a se hrani scapatatii s-a poruncit milostenia, cit pentru dragoste: ca Dumnezeu ocirmuieste pe cel bogat si hraneste si pe cel sarac. Dar oare de prisos s-a poruncit milostenia? Sa nu fie aceasta, caci ea se face inceput al dragostei? Precum mai inainte taierea imprejur a trupului era inchipuire a taierii imprejur a inimii, asa si milostenia este invatatorul dragostei. Deci, celor ce s-au dat cu adevarat dragostei, de prisos le este milostenia.
Nu clevetind mila zic acestea, ci aratind curatenia saraciei. Sa nu se faca cea mai mica zaticnire dragostei celei mari; pentru ca este purtatoare de cruce si esti dator a zice glasul acesta: Iata toate le-am lasat si am urmat Tie. Tu te-ai invrednicit a urma povatuirea cea aspra a apostolilor; pentru ca Petru si Ioan au zis: Argint si aur nu am. Indoita este invatatura, dar de un chip este credinta. Iar intre cei lumesti, sa nu se faca fara socoteala milostenia, ca zice: Untuldelemn al pacatosului sa nu unga capul meu. Deci, se cuvine, ca cel ce miluieste sa aiba cuget drept, caci cu adevarat unii ca acestia vor avea plata milosteniei.
Domnul, zidind lumea, indoita a facut rinduiala locuitorilor ei. Caci celor ce vietuiesc cinstit le-a poruncit nunta pentru facerea de copii, iar pe ceilalti pentru curatenie i-a facut intocmai cu ingerii. Acelora le-a dat legi si invataturi, iar acestora le zice: A Mea este izbinda, Eu voi rasplati. Acolo zice: Vei lucra pamintul; si aici porunceste: Nu va ingrijiti pentru ziua de miine. Acelora le-a dat lege, iar pe noi ne-a facut prin dar a cunoaste poruncile.
Crucea noua ne este steag al biruintei, pentru ca cinul nostru nimic altceva nu este, decit numai lepadare de sine si cugetare la moarte. Deci precum cei morti nu mai lucreaza cu trupul, asa si noi. Pentru ca, cite erau de facut printr-insul, le-am facut cind eram prunci. Caci, zice Apostolul: Mie lumea s-a rastignit, si eu lumii. Cu sufletul traim; printr-insul sa aratam faptele bune. Dupa socoteala mintii noastre trebuie sa miluim; caci fericiti sint cei milostivi cu sufletul.
Precum cel ce a poftit frumusete, chiar fara lucrare a savirsit pacat; tot astfel si aici milostenia s-a savirsit in minte, desi argintul lipseste. Noi ne-am cinstit cu vrednicia cea mai mare; ca precum stapinii cei din lume multe feluri de slujbe dau slugilor, adica pe unii ii trimit in sate, spre a lucra paminturile si a pazi mostenirea neamului; iar pe cei dintr-insii nascuti, daca ii vor vedea buni si frumosi, ii tin in casa lor, spre slujba; tot astfel face si Domnul.
Pe cei ce au ales nunta cea cinstita, i-a pus in lume, iar pe cei mai buni decit acestia, citi mai ales au cistigat bunavointa inaintea Sa, i-a pus spre slujire. Acestia de toate cele pamintesti sint straini, pentru ca s-au invrednicit mesei stapinesti; iar ei nu se ingrijesc pentru imbracaminte, caci cu Hristos s-au imbracat.
Deci, al ambelor cete, unul este stapin, adica Hristos. Caci precum dintr-acelasi griu este si paiul si saminta, astfel de la Dumnezeu sint si cei ce dupa lume vietuiesc bine si cei ce au ales viata monahiceasca. De amindoua este trebuinta, adica de frunza spre paza si hrana semintei, iar de rod, pentru ca este nastere a tot. Deci, precum nu este cu putinta deodata si buruiana a fi si saminta, astfel ne este de prisos noua slava cea lumeasca spre a face rod ceresc.
Frunzele scuturindu-se si paiul uscindu-se, bun de seceris este spicul; deci si noi, lepadind nalucirea cea de pe pamint, in locul frunzelor, si uscind trupul nostru ca pe un pai si inaltind gindul nostru, vom putea da saminta de mintuire. Este in primejdie cel ce nu s-a condus in viata cu fapta si vrea sa invete pe altii. Precum daca cineva avind casa putreda, si niste straini primind ii va vatama prin caderea casei, astfel si acestia nezidindu-se mai intii pe ei cu intemeiere, pierd si pe cei ce s-au apropiat de ei. Pentru ca cuvintele i-au chemat la mintuire; iar cu rautatea chipului, pe cei sirguitori mai virtos i-au abatut. Caci tilcuirea cuvintelor se aseamana cu niste scrisori alcatuite cu vopsele, care dupa putina vreme, prin vinturi si prin picaturi de ploi, s-au sters. Iar invatatura cea lucratoare nici veacul nu o va putea desface. Deoarece cuvintul, sapind partile cele intemeiate ale sufletului, ii daruieste chip vesnic. Deci, noi nu trebuie a face pe deasupra vindecarea sufletului, ci peste tot a-l impodobi, nelenevindu-ne mai ales de cele dinauntru.
Am primit lepadare parului; impreuna cu el sa lepadam si boldurile cele din cap. Pentru ca, raminind singure acestea, ne chinuiesc mai mult. Parul nostru era podoaba cea din lume; cinstirile, slavele, cistigurile de bani, stralucitele impodobiri de haine, uneltele de bai si indulcirile de mincari. Acestea ne-am hotarit sa le lepadam, dar boldurile cele stricatoare de suflet mai virtos trebuie sa le dam afara. Care sint dar, acestea? Grairea de rau, juramintul strimb, iubirea de argint. Deci, capul cu parul nostru inchipuieste sufletul si, pina cind era acoperit, se parea ca se tainuiesc lucrarile lumesti, iar acum, dezgolindu-se, tuturor sint aratate.
Pentru aceasta in monahie ori in monah sint aratate chiar si picaturile cele mai simple, precum intr-o locuinta curata se vede cea mai mica fiinta. Iar in cei lumesti, ca in niste pesteri necurate, incuibindu-se cele mai mari pacate, din cele purtatoare de venin, se tainuiesc, de materia cea deasa, ca de par acoperindu-se. Este trebuinta a curati casa necurmat si a cauta ca nu vreuna din ginganiile cele stricatoare de suflet sa intre in camarile lui; apoi a tamiia locul cu dumnezeiasca tamiie, adica cu rugaciunea. Caci, precum vietatile cele purtatoare de venin lasa in om cele mai iuti otravuri, astfel si gindul cel intinat este izgonit de rugaciunea impreuna cu postul.
Una din fiarele cele stricatoare de suflet este si aceea care se numeste noroc, pentru ca si aceasta este bold prea cumplit al diavolului, care pe oamenii cei mai nebagatori de seama ii stapineste. Insa nimeni din cei ce vietuiesc dupa fapta buna nu crede si nu primeste aceasta idee stricatoare de minte si desarta.
Pentru ca mai intii pe Dumnezeu Il numim inceputul tuturor bunatatilor ce s-au facut si se fac; si al doilea, socotesc ca judecata lor este stapin al faptei bune ca si al rautatii. Citi dar, din lenevire au suferit cele nemultumitoare, indata se apropie de acel diavol. Caci precum niste copii fug, nesuportind pedepsirea parintilor spre folos, si ajung prin locuri pustii si se impreuna cu diavolii cei salbatici, astfel si acestia fac. Uneori zic ca de la Dumnezeu li s-au dat dezmierdari. Pentru ca fiind desfrinati, furind, de iubire de argint bolind si cuget viclean avind, faptele lor singuri le-au abatut de la adevar. Sfirsitul scopului lor este deznadajduirea cea purtatoare de pierzare. Unii ca acestia merg pina acolo ca inlocuiesc pe Dumnezeu cu norocul sau soarta. Deci, daca vor zice ca Dumnezeu este intii, va urma ca toate prin Dinsul sa se fi facut, pentru ca El este in toate, El este Domn al norocului.
Daca cineva este lacom si desfrinat prin nastere, ar urma dupa ei ca Dumnezeu este pricina a rautatii, care lucru este necuvios. Deci, din aceste ginduri se vede desertul lor cuget. Pentru acestia a zis Scriptura: Zis-a cel fara de minte in inima sa, nu este Dumnezeu. Acestia au grait nedreptate si pricinuiesc pacate, pentru ca ciuntesc Scripturile. Si fiind orbi, voiesc a adeveri cugetul cel rau al lor. Apoi iau si pe Isaia spre marturie a nebuniei lor; pentru ca spun, ca el a zis: Domnul a facut pace si a zidit rautati. Pacea aici trebuie s-o intelegem ca este lucrul lui Dumnezeu, iar rautatea a sufletului; caci Dumnezeu toate le-a facut bune, dar omul abatindu-se, se face rau. Insa si raul slujeste spre mintuirea sufletului si pedepsirea trupului. Caci care este fiul pe care nu-l pedepseste tatal?
Dupa aceea, mai zic cei fara de rinduiala la minte ca totul se cirmuieste de soarta in lume. Astfel schimba libertatea in robie. Precum o corabie fara cirma de-a pururea se inviforeaza, asa si pentru acestia pretutindeni sufla primejdia asupra lor, caci nu se pot bucura de lumina cea mintuitoare, parasind pe Domnul, cirmaciul lor. Mai rataceste diavolul pe unii, incit zic ca intimplarile bune si rele vin de la mersul stelelor.
Diavolul fiind viclean intre rautati, intinde cursele sale ca pe unii prin deznadajduire sa-i sape, pe altii prin iubire de bani, si ca un doctor purtator de moarte aduce oamenilor otrava; adica, pe unul, prin ficati il ucide, aducindu-i doctoria cea rea a poftei, pe altul il raneste la inima, aprinzind minia lui spre iutime; apoi unora, timpind puterea cea domnitoare, ori prin nestiinta, ori prin iscodire razvratindu-i, i-a abatut la rau. Caci despre Dumnezeu si despre fiinta Lui vrind a vorbi, ca o corabie s-au inecat; fiindca n-au priceput cum trebuie s-o cirmuiasca.
Cel ce invata literele, intii trebuie sa vada formele lor si apoi invata numele, deci, daca pentru litere este trebuinta de atita obisnuinta si mestesug, cu atit mai virtos inaintea Ziditorului trebuie osteneala si vreme, pentru a merge spre privirea Celui cautat, a maririi celei negraite. Sa nu se ingimfe cineva ca are descoperirea celor dumnezeiesti, prin invataturile cele din afara; ca unul ca acesta se amageste cu mintea de diavolul. Caci zice cintatorul de laude: Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savirsit lauda. Iar Domnul cu al Sau glas in Evanghelie a zis: Lasati copiii sa vina la Mine. Si iar zice: Daca nu va veti face ca pruncii, nu veti intra in imparatia lui Dumnezeu. Ai invatat despre lume? Fa-te nebun pentru Domnul! Taie pe cele vechi, ca pe cele noi sa le sadesti! Temeliile cele putrede surpa-le, ca sa pui temeiul cel de diamant al Domnului, ca astfel si tu ca Apostolul sa te zidesti pe piatra cea virtoasa!
Deci, nu se cade a fi iubitor de cuvinte. Sa nu te indeletnicesti mult cu acestea, pentru ca diavolul prin birfirea cea fara de vreme te poate vatama. Multe curse are el, caci cumplit vinator este; apoi pasarilor celor mici, curse mici le intinde, iar pasarilor celor mari, le gateste laturi. Lat greu si purtator de moarte este a crede ca cineva e procopsit. Vrednic de alungat este gindul acesta.
Precum taranilor si corabierilor este oarecum neluminata cunostinta vinturilor si a ploilor, din mersul norilor, tot asemenea si acestora le este intunecata de diavol mai inainte cunostinta. Daca s-au alcatuit de la diavoli aceste cuvintari de minciuna, este primejdios mestesugul celor ce le rostesc.
Diavolul nu se indestuleaza cu rautatea cea dintii, caci pune omului in minte ca dezlegindu-se trupul, impreuna cu dinsul se pierde si sufletul; iar acestea toate ne sfatuieste ca sa ne strice sufletul prin nepasare. Facindu-se aceste naluciri, sa nu ne invoim cu dinsele, ca si cu niste lucruri adevarate, pentru ca acestea isi arata rautatea lor.
Alta data se apropie in alt fel si intr-o clipeala de ochi zboara. Eu stiu pe un oarecare rob al lui Dumnezeu, cu fapte bune si care isi numara bunatatile, silindu-se necontenit spre a le face; si asa cu dinadinsul cunostea darul lui Dumnezeu, dar se lupta contra vrajmasului. Deci, este de trebuinta, ca si noi, primind aceste canoane, a le pazi, caci daca cei ce fac negustoriile vremelnice, in fiecare zi cumpanesc cistigurile si cu bucurie primesc pe cele mari iar pentru paguba se necajesc, cu atit mai mult se cuvine a priveghea cei ce negustoresc vistieria cea adevarata si doresc bunatatile cele mai mari. Daca se face de la vrajmas o hotie cit de mica, cu greu vom fi judecati; nu trebuie pe toate a le lepada pentru greseala fara voie. Ai nouazeci si noua de oi, cauta pe cea pierduta; sa nu te sperii pentru una, sa nu fugi de stapin, ca nu cumva diavolul cel mincator de singe sa piarda toata turma faptelor tale, robind-o. Deci, sa nu lipsesti din rinduiala pentru una; bun este Stapinul, caci zice cintatorul de psalmi: Cind va cadea, nu se va sfarima, ca Domnul sprijineste mina lui.
Cite vom face, ori vom cistiga aici, sa le socotim mult mai mici decit bogatia ce are sa fie; pentru ca sintem pe acest pamint ca intr-un al doilea pintece de maica. Precum in cele dinauntru ale maicii nu avem o viata ca aceasta, nici de niste mincaruri ca acestea nu ne indulceam in pintece, ca acum, si nici a lucra asa ca aici nu puteam, ca eram afara de lumina soarelui si de toata stralucirea; deci, precum intr-acele camari fiind, eram lipsiti de multe din cele de aici, asa si in lumea aceasta de acum sintem lipsiti de multe care sint in imparatia cerurilor.
Am incercat mincarurile de aici? Sa poftim pe cele dumnezeiesti. Ne-am indulcit de lumea de aici, sa dorim Soarele dreptatii, Ierusalimul de sus sa-l socotim ca maica si Mitropolie; iar pe Dumnezeu sa-L numim Tata al nostru; sa traim aici cu intreaga intelepciune, ca sa dobindim viata vesnica; pentru ca, precum pruncii care in pintece s-au savirsit din prea putina hrana si viata si apoi vin la lumina cea mare, asa si dreptii din petrecerea de jos se duc spre calatoria cea de sus, dupa cum se scrie: Merge-vor din putere in putere. Iar pacatosii ca niste stirpituri ce se sfirsesc in pintece, din intuneric, intunericului se dau; caci mor pe pamint, fiind acoperiti de multimea pacatelor.
Acestia, ducindu-se din viata, coboara in locurile cele mai intunecate trei ori in viata ne nastem: o nastere este iesirea afara din sinurile de maica, cind adica din pamint la pamint ne aducem; iar celelalte doua ne suie de la pamint la cer, din care una este multumitoare, adica aceea pe care o avem prin dumnezeiasca baie, iar alta este din pocainta si din ostenelile cele bune. Intr-aceasta sintem noi acum. Deci, sintem datoare ca, apropiindu-ne de Mirele cel adevarat, a ne impodobi cu mai buna cuviinta.
Faca-se noua, dar, pilda privirea nuntii lumesti: caci daca cele cu barbat atita sirguinta pun pe bai, pe ungeri mirositoare si pe podoaba impestritata, pentru ca prin acestea par a se face dragalase si mai mult; - si daca s-a pus atita nalucire in cele ce petrec dupa trup, - cu mult mai virtos este trebuinta a le covirsi pe acelea, noi care ne-am logodit cu Mirele ceresc; si astfel a spala intinaciunea pacatelor cu pustnicia ostenitoare; apoi a imbraca in locul imbracamintelor trupesti pe cele duhovnicesti.
Acelea impodobesc trupul cu flori pamintesti, noi sa luminam sufletul cu fapte bune, si in loc de pietre de mare pret, sa punem imprejurul capului cununa cu trei impletituri: credinta, nadejdea si dragostea. Imprejurul grumazului sa punem cinstita impodobire, adica smerita cugetare; in loc de briu sa ne incingem cu intreaga intelepciune; iar stralucita ghirlanda sa ni se faca necistigarea si sa ni se aduca la masa mincarurile care nu se strica, adica rugaciuni si cintari de psalmi. Precum zice Apostolul: Nu numai limba s-o pornim, ci si duhul; sa intelegem cele zise: Ca de multe ori gura graieste, iar inima imprejurul gindurilor se indeletniceste. Se cade sa luam aminte ca nu, apropiindu-ne de dumnezeiestile nunti, sa bolim cu saracie de fapte bune, ca ne va uri Logodnicul si nu ne va primi nicidecum, daca nu va vedea fagaduintele noastre. Care sint acestea? A ne ingriji de trup mai putin, iar sufletul a-l hrani mai mult.
Precum nu putem doua galeti pline de apa a le sui deodata, ca pe osia care se invirteste una se pogoara desarta, iar cealalta se suie -, asa este si cu noi. Cind toata purtarea de grija o avem in suflet, el se suie umplindu-se de bunatati si dorind cele inalte. Iar trupul nostru, facindu-se usor prin pustnicie, nu ingreuneaza puterea care stapineste. Pentru acest lucru Apostolul este martor, caci zice: Pe cit omul nostru din afara se strica, pe atit cel dinlauntru se innoieste.
In manastire esti de obste? Deci sa nu-ti schimbi locul, ca te vei vatama mult. Precum o pasare zburind de pe oua le face rasuflate si fara prasila, asa si o fecioara, ori un monah degera si moare cu credinta, mutindu-se din loc in loc. Sa nu te amageasca desfatarea bogatilor din lume, ca si cum ai avea ceva folos din dezmierdare. Daca aceia iubesc mestesugul bucatariei, tu cu postire si cu mincarurile cele simple covirseste indestularea acelora. Caci se zice: sufletul in satiu fiind, isi bate joc de faguri, iar celui care este in lipsa si cele amare i se par dulci. Sa nu te saturi de piine, ca nu vei pofti vin.
Trei sint capetele cele dintii ale vrajmasului, din care toata rautatea se coboara: pofta, dezmierdarea si intristarea.